(Link către revistă)

Cu ce drept putem noi să vorbim despre comunism? Ce ştim noi de fapt despre acea perioadă, dat fiind faptul că nu am fost implicaţi, că nu am trăit şi văzut nimic din ce s-a întâmplat atunci? Răspunsurile la aceste întrebări nu ne aparţin nici ele. E adevărat, nu am fost acolo atunci. N-o să fim acolo niciodată, iar cât o să înţelegem despre România comunistă o să fie mereu limitat şi influenţat de perspectiva celor care ne povestesc.

Ce-i drept, ştim totuşi câte ceva cu toţii. Bunicii, părinţii, pensionarii din parc, vecinii de scară, toţi sunt manifestările vii ale comunismului, în conştiinţa lor se află înrădăcinate amintiri şi porniri dobândite atunci. Personal, mi s-a părut că marturiile lor intră in douăcategorii, una la fel de legitimată ca cealaltă, privind prin prisma experienţei lor.

În prima categorie intră cei care spun că era mai bine pe atunci. Că revoluţia a fost cea mai mare prostie şi că regimul comunist funcţiona, ca toţi erau utili şi fericiţi şi că lucrurile mergeau mai bine. Şi probabil au dreptate. Au dreptate în sensul că, pentru ei, chiar aşa a fost. Erau tineri pe atunci, să se integreze mersului lucrurilor era singura lor opţiune, iar viitorul şi prezentul lor era construit pe schiţa socialistă. Toată lumea avea locuri de muncă, toata lumea avea locuinţă, toata lumea servea la ceva şi funcţiona ca o celulă a organismului unitar. Asta se voia de la ei şi asta puteau ei să ofere. Probabil acum ei sunt îndreptăţiţi să fie de neconvins în legătură cu aspectele negative ale acelei vremi. În categoria asta intră in mare parte bătrânii, prin ale căror testimonii mi-au dat de înţeles că ei nu au reuşit să vadă nimic bun în schimbarea din ’89.

În a doua categorie intră mărturiile celor care au fost parte a schimbării. A celor revoltaţi, a persoanelor care au simţit că nu e bine, că se poate şi altfel, că lucrurile nu funcţionează de fapt si că toata prosperitatea şi simţul utilităţii caracteristic vremurilor era doar o mare iluzie. Ilustrativă este povestea unei cunoştiinţe, care spune că, în acele zile, furtul era o necesitate. Furai de la locul de muncă ca să trăieşti. Dacă lucrai la fabrica de ulei, furai ulei si faceai troc cu un alt cetăţean care fura de la măcelarie. Sau la fabrica de zahăr, de unde produsele plecau  pentru a fi schimbate pe făina. Nimeni nu o făcea atunci pentru a aduna bani, pentru ca chiar nu banii erau problema. Problema era că nu aveai pe ce să îi dai, alimentele iţi veneau doar după o normă strictă, magazinele erau goale sau nu vindeau ce şi cât îţi era necesar  ţie, aşa că îţi rămâneau puţine opţiuni pentru a-i asigura  familiei tale subzistenţa.

Anii mulţi au scris deprinderile acestea în fondul nostru psihic. Acum, se fură din obişnuinţă, “ca să fie acolo”. Perioada lungă de limitări şi necesitatea de “a te descurca” au făcut din noi ceea ce suntem astăzi, persoane relativ egoiste, cu porniri avare, cu o nevoie moştenita de a compensa prin opulenţă sărăcia parvenită genetic. Şi nu e singurul aspect. Informatorii, poliţia politică, frica permanenta de a fi ascultat şi dat în gât au generat bârfa asta compulsivă de acum, şuşotitul pe care încă îl facem pe ascuns, deşi acum nu mai ascultă nimeni pe nimeni.

Ceea ce e clar în direcţia asta e faptul că, datorită comunismului, am fost rupţi de Occident pentru aproape jumătate de secol. Ori asta e enorm. E un decalaj care, pentru a fi recuperat, a avut nevoie de o cu totul altă tipologie de oameni la conducere si de o schimbare radicăla de mentalitate în rândul populaţiei. Dar asta nu s-a întamplat, din pacate. Într-adevăr, încercam, ne zbatem, ne dăm duhul ca să ne ridicăm din starea asta, doar ca nu avem de ce, nu găsim motivaţie să schimbăm ceva în bine şi  să investim în comunitate. Avem repulsie faţă  de ideea asta de apartenenţă, iar progresul ni se pare ceva deplasat. Am ramas cu un zambet ironic pe bune si cu o anumita reluctanţă faţă de oricine vine cu oferte prea bune. Asta a făcut, până la urmă, comunismul din noi. Un popor de refractari.

Share this Post: