Prezentarea s-a bazat pe o experienţă anterioară a Cercului, mai exact momentul în care domnul Leizer Finkelstein, supraviețuitor al Pogromului de la Iași (Duminica neagra, 29-30 iunie 1941) a venit în liceul nostru,    deschizându-şi sufletul şi povestindu-ne ororile pe care a fost obligat să le îndure. Acest moment a marcat debutul Cercului nostru, fiecare dintre noi pornind cu acelaşi sentiment, o admiraţie faţă de trecut, o dorinţă de a cunoaşte, o intuiție că putem face mai mult. Şi pentru ce am realizat până acum trebuie să îi mulţumim acestui erou, care din păcate, s-a stins din viaţă la doar câteva luni după ce şi-a relatat pentru ultima dată povestea, în faţa noastră.

Activitatea a început cu un scurt discurs al doamnelor directoare şi al doamnei profesor coordonator, Maria Rados, apoi a continuat cu prezentarea unor fotografii vechi, cu simbolistica acestora în contextul Holocaustului, informaţii suplimentare oferite de doamna profesoară, încheind activitatea cu un documentar de impact despre Pogromul de la Iaşi, a cărui protagonist, printre mulţi alţii, este şi domnul Finkelstein.

Această activitate de comemorare a fost o încununare a începuturilor şi a sfârşiturilor, aducând astfel un ultim omagiu unor eroi ce nu au fost apreciaţi suficient, atunci când acest lucru încă era posibil.

Realizat de: Ioana Iliescu

Vorbim despre evenimentele Holocaustului, învățam despre ele la istorie și suntem notați, ne  auzim bunicii povestind, citim pe ici, pe colo despre ele, dar, cu toate acestea, parcă ne vine greu să credem că s-au întâmplat aievea. Vorbesc în numele celor din generația mea, cei care au crescut într-o societate prea pașnică pentru a percepe și a înțelege cu adevărat informațiile care li se aduc cu privire la Holocaust. Toate par povești; prea șocante pentru a părea reale, prea iraționale pentru a părea plauzibile. Puși în fața acestor povești, nu putem decât să căutăm motive. De ce?

Nu înțelegem “problema evreiască”. Nu pricepem rolul “purificării natiuni”. Totul s-a bazat pe o ideologie atât de abstractă, încât e greu de crezut că a fost pusă în aplicare prin mijloace atât de concrete. Genul acesta de extremism este mai presus de orice ne-am putea imagina. Cu toate acestea, cea mai grea întrebare care apare este : de ce nu s-a opus nimeni? De ce restul populației, instituțiile, Biserica nu au făcut nimic? Care era cauza acestei inerții? Pentru că e clar că toată lumea vedea ce se întâmplă. E oare posibil ca frica să fi făcut atâția oameni impasibili la masacrul din jur? Sau a fost altceva? Toate acestea sunt întrebări care, la urma urmei, nu rezolvă nimic. Nici un răspuns nu aduce lămuriri concrete.

În altă ordine de idei, o altă trăsătură care face Holocaustul atât de îngrozitor este faptul că victimele nu aveau scăpare, adică nu există nimic ce ar fi putut să facă pentru a evita moartea. De  exemplu, creștinii puteau scăpa de pedeapsă dacă se lepădau de religia lor, ori evreii nu aveau această opțiune. Condiția lor era suficientă pentru a fi uciși.

De asemenea, distinctivă este și violența și cruzimea cu care erau înfăptuit masacrul. Nu erau eliminați pur și simplu, scurt, nedureros. Nici pe departe. Cu toții am auzit de celebrul Mengele, care, practic, se juca cu trupurile lor chiar și înainte să îi omoare prin tot felul de experimente medicale care nu erau făcute în scop științific, deși nici asta nu ar fi fost o justificare suficientă. Bineînțeles, mai erau și ghetourile, camerele de gazare, lagărele de concentrare, “trenurile mortii”… Toate aceste elemente groaznice nu erau decât parametrii normali, măsuri care erau luate în scopul purificării națiunii. Și nu numai împotriva evreilor. Și țiganii, masonii, martorii lui Iehova, homosexualii, persoanele cu dizabilităţi. Toți aceștia reprezentau o serie  de “plăgi” de care națiunea trebuia să scape ca să rămână sănătoasă. De la asta a plecat tot.

Acum, la mai bine de șapte decenii de la acele evenimente, noi nu putem schimba nimic. Putem doar să încercam să evităm ca acest gen de istorie să se repete. Putem să conștientizăm că încă avem supraviețuitori printre noi sau urmași ai acestora și, chiar dacă nu mai putem face multe pentru ei, să încercam să-i ascultăm, căci sigur ei au ceva de spus.