Cu ce drept putem noi să vorbim despre comunism? Ce ştim noi de fapt despre acea perioadă, dat fiind faptul că nu am fost implicaţi, că nu am trăit şi văzut nimic din ce s-a întâmplat atunci? Răspunsurile la aceste întrebări nu ne aparţin nici ele. E adevărat, nu am fost acolo atunci. N-o să fim acolo niciodată, iar cât o să înţelegem despre România comunistă o să fie mereu limitat şi influenţat de perspectiva celor care ne povestesc.

Ce-i drept, ştim totuşi câte ceva cu toţii. Bunicii, părinţii, pensionarii din parc, vecinii de scară, toţi sunt manifestările vii ale comunismului, în conştiinţa lor se află înrădăcinate amintiri şi porniri dobândite atunci. Personal, mi s-a părut că marturiile lor intră in douăcategorii, una la fel de legitimată ca cealaltă, privind prin prisma experienţei lor.

În prima categorie intră cei care spun că era mai bine pe atunci. Că revoluţia a fost cea mai mare prostie şi că regimul comunist funcţiona, ca toţi erau utili şi fericiţi şi că lucrurile mergeau mai bine. Şi probabil au dreptate. Au dreptate în sensul că, pentru ei, chiar aşa a fost. Erau tineri pe atunci, să se integreze mersului lucrurilor era singura lor opţiune, iar viitorul şi prezentul lor era construit pe schiţa socialistă. Toată lumea avea locuri de muncă, toata lumea avea locuinţă, toata lumea servea la ceva şi funcţiona ca o celulă a organismului unitar. Asta se voia de la ei şi asta puteau ei să ofere. Probabil acum ei sunt îndreptăţiţi să fie de neconvins în legătură cu aspectele negative ale acelei vremi. În categoria asta intră in mare parte bătrânii, prin ale căror testimonii mi-au dat de înţeles că ei nu au reuşit să vadă nimic bun în schimbarea din ’89.

În a doua categorie intră mărturiile celor care au fost parte a schimbării. A celor revoltaţi, a persoanelor care au simţit că nu e bine, că se poate şi altfel, că lucrurile nu funcţionează de fapt si că toata prosperitatea şi simţul utilităţii caracteristic vremurilor era doar o mare iluzie. Ilustrativă este povestea unei cunoştiinţe, care spune că, în acele zile, furtul era o necesitate. Furai de la locul de muncă ca să trăieşti. Dacă lucrai la fabrica de ulei, furai ulei si faceai troc cu un alt cetăţean care fura de la măcelarie. Sau la fabrica de zahăr, de unde produsele plecau  pentru a fi schimbate pe făina. Nimeni nu o făcea atunci pentru a aduna bani, pentru ca chiar nu banii erau problema. Problema era că nu aveai pe ce să îi dai, alimentele iţi veneau doar după o normă strictă, magazinele erau goale sau nu vindeau ce şi cât îţi era necesar  ţie, aşa că îţi rămâneau puţine opţiuni pentru a-i asigura  familiei tale subzistenţa.

Anii mulţi au scris deprinderile acestea în fondul nostru psihic. Acum, se fură din obişnuinţă, “ca să fie acolo”. Perioada lungă de limitări şi necesitatea de “a te descurca” au făcut din noi ceea ce suntem astăzi, persoane relativ egoiste, cu porniri avare, cu o nevoie moştenita de a compensa prin opulenţă sărăcia parvenită genetic. Şi nu e singurul aspect. Informatorii, poliţia politică, frica permanenta de a fi ascultat şi dat în gât au generat bârfa asta compulsivă de acum, şuşotitul pe care încă îl facem pe ascuns, deşi acum nu mai ascultă nimeni pe nimeni.

Ceea ce e clar în direcţia asta e faptul că, datorită comunismului, am fost rupţi de Occident pentru aproape jumătate de secol. Ori asta e enorm. E un decalaj care, pentru a fi recuperat, a avut nevoie de o cu totul altă tipologie de oameni la conducere si de o schimbare radicăla de mentalitate în rândul populaţiei. Dar asta nu s-a întamplat, din pacate. Într-adevăr, încercam, ne zbatem, ne dăm duhul ca să ne ridicăm din starea asta, doar ca nu avem de ce, nu găsim motivaţie să schimbăm ceva în bine şi  să investim în comunitate. Avem repulsie faţă  de ideea asta de apartenenţă, iar progresul ni se pare ceva deplasat. Am ramas cu un zambet ironic pe bune si cu o anumita reluctanţă faţă de oricine vine cu oferte prea bune. Asta a făcut, până la urmă, comunismul din noi. Un popor de refractari.

Generaţia mea este una de sceptici, în special în legătură cu orice ţine de elemente de cult religios sau de moştenire culturală. Circumstanţele în care se găseşte societatea noastră astăzi, precum şi vălmăşagul de schimbări venite odată cu explozia mediatică şi cu sursele de informare abundente şi omniprezente au dus la crearea unor serii de adolescenţi destul de neîncrezători, selectivi, rezervaţi în legătură cu informaţiile cu care vin in contact.

Am ţinut să încep cu asta pentru a scoate în evidenţă care e principalul obstacol pe care îl ai in vizor când realizezi o lucrare de tipul celei prezentate aici. Obstacolul e publicul-ţintă, mai precis asteptările publicului-ţintă.

Fiind “un mândru exponent al generaţiei mele”, pot să spun că am avut de-a face cu aceeaşi neîncredere când mi-a fost prezentată lucrarea. Şi, într-adevăr, e justificat : e o biserică mică dintr-un sat mic dintr-o comună mică… Creierul meu corupt de influenţa neiertătoare a internetului deja era dezamăgit : unde era doza lui de senzaţional? Cum rămâne cu nevoia lui de epic?

Acesta e motivul pentru care, în momentul de faţă, mă vad responsabilă să-i informez pe ai mei tovarăşi cititori că toate nevoile lor vor fi în siguranţă parcurgând prezenta lucrare. Personal, m-a surprins într-un mod extrem de plăcut realismul autorului, precum şi impresia de siguranţă pe care o emană textul, prezentând cu o doză de subiectivism (binevenită, de altfel) o serie de informaţii documentate despre un edificiu încărcat de valoare istorică şi culturala din comunitatea in care a crescut.
Aşadar, studiul de caz despre Biserica de lemn de la Păuşesti descrie într-un mod armonios şi pitoresc o pată de culoare. Pete de culoare sunt peste tot în jurul nostru. Ce-ar fi să încercăm să le vedem şi să le descriem şi noi într-un mod armonios şi pitoresc? Sau dacă nu, haideţi să îi apreciem pe cei ce o fac.

Ţin neapărat să încep prin a atrage atenţia asupra faptului că revistă noastră a ajuns deja la a doua ediţie. Pare puţin lucru, dar pentru noi, cei care i-au asigurat apariţia, este o realizare măricică. E aşa de frumos modul în care fiecare îşi ştie deja treaba,  felul în care fiecare îşi formează un stil specific de scris, îşi alege “genul lui” de articole… Privită din interior, atmosfera care există acum în cadrul cercului când vine vorba de revistă seamănă din ce în ce mai bine cu o atmosfera de redacţie autentică. Chiar şi când vine vorba de termene-limita care se apropie galopând şi de aglomerări de treburi pe ultima sută de metri… Dar, repet, asta dă atmosfera de jurnalism profesionist pe care încercăm să o atingem.

Dar gata cu sentimentalismul. Vorbim despre conspiraţii aici. Fără excepţie, tema acestui număr ne-a trezit tuturor interesul într-o mare măsură. Cred că a fost printre puţinele subiecte asupra cărora am căzut de acord în mod unanim. Genul acesta de lucruri oarecum obscure, tăinuite, precum conspiraţiile realizate la nivel înalt, are, în general, un efect magnetic asupra minţilor tinere – clişeu, ştiu… şi totuşi – din componenţa cercului. De aceea, deloc surprinzător a fost faptul că majoritatea cunoşteau teorii de acest tip. Atentatele de la WTC erau familiare tuturor, precum şi Asasinarea lui J.F. Kennedy. Au apărut şi idei mai puţin cunoscute, ca Uzura planificată sau Publicitatea subliminală.

Ideea e că, pe lângă gradul sporit de informare pe care l-a adus redactarea acestor articole, parcă a mai fost ceva. Ceva legat de o perspectivă mai amplă asupra realităţii, de un pas în spate pentru a vedea imaginea de ansamblu, de spiritul analitic care trebuie să ne facă să nu luăm faptele de bune. Fără “crede şi nu cerceta”. Nu, trebuie să credem puţine lucruri, puţine de tot. Trebuie să ne informăm pe cont propriu, să fim conştienţi, să ţinem ochii deschişi, să nu ne lăsăm convinşi prea uşor de nimic. Mai bine sceptic decât prost informat. Mai bine Toma Necredinciosul decât dus de nas.

Închei prin a prezenta un concept dintr-un documentar care mi s-a părut fascinant. E vorba de Zeitgeist, un film nu foarte bine realizat, dar demn de vizionat, în opinia mea… Acolo expune un mod de a gândi care simplifică enorm procesul de selectare a informaţiilor: se ia informaţia mediatizată şi se supune următoarei întrebări: cui bono? (“cine se bucura de avantaje?” sau, în limbaj de baltă, “cui ce îi iese?”). Eu zic că genul acesta de gândire chiar te ajuta să vezi imaginea de ansamblu. Cu toate acestea, nu trebuie să o dăm nici în extrema cealaltă… S-ar putea că dacă atragem atenţia prea tare să apară extratereştii de după colţ şi să ne închidă gura. Ei ţin cu conspiratorii.

Realizat de: Negruțu Cristina

Vorbim despre evenimentele Holocaustului, învățam despre ele la istorie și suntem notați, ne  auzim bunicii povestind, citim pe ici, pe colo despre ele, dar, cu toate acestea, parcă ne vine greu să credem că s-au întâmplat aievea. Vorbesc în numele celor din generația mea, cei care au crescut într-o societate prea pașnică pentru a percepe și a înțelege cu adevărat informațiile care li se aduc cu privire la Holocaust. Toate par povești; prea șocante pentru a părea reale, prea iraționale pentru a părea plauzibile. Puși în fața acestor povești, nu putem decât să căutăm motive. De ce?

Nu înțelegem “problema evreiască”. Nu pricepem rolul “purificării natiuni”. Totul s-a bazat pe o ideologie atât de abstractă, încât e greu de crezut că a fost pusă în aplicare prin mijloace atât de concrete. Genul acesta de extremism este mai presus de orice ne-am putea imagina. Cu toate acestea, cea mai grea întrebare care apare este : de ce nu s-a opus nimeni? De ce restul populației, instituțiile, Biserica nu au făcut nimic? Care era cauza acestei inerții? Pentru că e clar că toată lumea vedea ce se întâmplă. E oare posibil ca frica să fi făcut atâția oameni impasibili la masacrul din jur? Sau a fost altceva? Toate acestea sunt întrebări care, la urma urmei, nu rezolvă nimic. Nici un răspuns nu aduce lămuriri concrete.

În altă ordine de idei, o altă trăsătură care face Holocaustul atât de îngrozitor este faptul că victimele nu aveau scăpare, adică nu există nimic ce ar fi putut să facă pentru a evita moartea. De  exemplu, creștinii puteau scăpa de pedeapsă dacă se lepădau de religia lor, ori evreii nu aveau această opțiune. Condiția lor era suficientă pentru a fi uciși.

De asemenea, distinctivă este și violența și cruzimea cu care erau înfăptuit masacrul. Nu erau eliminați pur și simplu, scurt, nedureros. Nici pe departe. Cu toții am auzit de celebrul Mengele, care, practic, se juca cu trupurile lor chiar și înainte să îi omoare prin tot felul de experimente medicale care nu erau făcute în scop științific, deși nici asta nu ar fi fost o justificare suficientă. Bineînțeles, mai erau și ghetourile, camerele de gazare, lagărele de concentrare, “trenurile mortii”… Toate aceste elemente groaznice nu erau decât parametrii normali, măsuri care erau luate în scopul purificării națiunii. Și nu numai împotriva evreilor. Și țiganii, masonii, martorii lui Iehova, homosexualii, persoanele cu dizabilităţi. Toți aceștia reprezentau o serie  de “plăgi” de care națiunea trebuia să scape ca să rămână sănătoasă. De la asta a plecat tot.

Acum, la mai bine de șapte decenii de la acele evenimente, noi nu putem schimba nimic. Putem doar să încercam să evităm ca acest gen de istorie să se repete. Putem să conștientizăm că încă avem supraviețuitori printre noi sau urmași ai acestora și, chiar dacă nu mai putem face multe pentru ei, să încercam să-i ascultăm, căci sigur ei au ceva de spus.