Civilizatii dispărute [Editorial]
(Link către revistă)
Civilizaţii dispărute… De ce ne interesează poveştile astea? De ce s-au chinuit atâţia oameni deştepţi, atâţia istorici, cercetători, arheologi, să descifreze poveştile pe care le-au găsit scrise în piatră, papirus sau viu grai? Eu cred că din cauză că au vazut acolo povestea finita. Cercul intreg. Civilizaţii de la început, până la apogeu şi declin. Astăzi, nu ai cum să vezi povestea finita. În civilizaţia noastră, istoria încă se scrie. Războaie încă se duc, documente încă se semnează. Apogeul nu e identificat deocamdată, poate e acum, poate a trecut, poate declinul e aproape, poate nu, poate o să vină peste un milion de ani, poate mâine. În firea lor, oamenii păstrează o nevoie pentru poveşti întregi. De asta ne uităm la filme, de asta citim cărti, de asta ne ascultăm bunicii… Pentru că în noi rezidă, dincolo de nevoia de epic, necesitatea de a vedea imaginea de ansamblu. Şi interesul rămâne viu în principal din cauza tuturor similarităţilor izbitoare care, în paralel cu poveştile celor care şi-au scris istoria, se regăsesc în istoria pe care încă o scriem. Învăţăm să ne desenăm cercul.
Ce învățăm? Părerea mea e că în fiecare dintre poveştile acestor civilizaţii sunt comune trei coordonate care le definesc: limba, tradiţiile, religia. Asta aveau toate. Fiecare dintre ele avea o limbă. Mai sunt locuri unde descendenţi ai celor ce au trecut încă mai cunosc câte ceva din acea limbă. Era unică in felul ei, chiar daca irelevantă pentru noi. Toţi aveau tradiţii. Acum, nu ne mai pasă de tradiţii, avem impresia că ne limitează şi că ne trag în jos, dar pentru ei erau totul. Erau o dovadă inconstestabilă a perpetuării. Era vocea bătrânilor, era vocea pe care o auzeau cei care aveau să vină, erau lucrurile pe care trebuiau să le facă pentru a arăta că se identifică cu comunitatea, că au identitate, ca aparţin de ceva. Ce e mai incontestabil ca nevoia de apartenenţă? Spune-ţi-mi că voi nu ştiţi ce e aia. Da, spuneţi-mi ca sunteţi independenţi, că nu vă trebuie nimeni şi că nu sunteti definiţi decât de propria individualitate. Enervaţi-va. Şi duceţi-vă să le spuneţi celor din grupul vostru după aia ca aţi găsit aici o inepţie… Nu puteţi să faceţi asta. Nu, pentru că toţi apartinem de ceva. Suntem animale sociale. Suntem sclavi ai tradiţiilor, doar că acum ele se scriu altfel. Pe altfel de pereţi. Nu mai scrijelim pe piatră, scrijelim pe mouse. Apăsăm butoane. Iar religia… Poate existau atei şi în rândul mayaşilor. Poate erau şi daci care îl luau peste picior pe Zamolxe. Un lucru e clar : în capul oamenilor din toate timpurile există o casuta care trebuie umplută cu ceva în care să creadă. Altfel nu imi explic : de ce toţi, fără excepţie, au încercat să îşi caute zei? De ce la un moment dat, raspunsurile la întrebările pe care şi le puneau deveneau inerente şi trebuiau să tindă la ceva? Pentru că e firesc, pentru ca e o necesitate fiziologică, ştiu eu, o reacţie chimică, o punte în creier care avea nevoie să se raporteze la o explicaţie pentru motivele existenţei lor. De unde am venit? De ce suntem noi aici? Aparent, cel mai la îndemână răspuns era : “Păi, evident, ceva ne-a creat. Nu suntem noi aşa de capabili să înţelegem că o fi fost vorba de evoluţie, nu, mai mult ca sigur ne-a creat cineva, o fiintă supremă, probabil tot aceea care aduce şi ploaia. Poate soarele însuşi. Poate ar trebui să facem un sacrifiu uman şi să îi mulţumim. Sigur o să aprecieze nişte sânge. Cu ocazia asta, ce-ar fi să facem şi un altar? Sigur va fi încântat. Probabil va face să ploua şi mai mult şi vom avea şi mai mult de mâncare.” Asta e : limbă, tradiţii, religie. Definiţia restrânsă pentru civilizaţia rudimentară.
Haideţi să citim articolele care urmează. Să le dăm o şansă. Să ne uităm la axa lor şi, poate, o să ne dăm seama cam pe unde suntem noi situaţi. Poate mai găsim vreun calendar interesant şi vedem când e următorul sfârşit al lumii. Poate statuile lor o să ne inspire ceva, orice. Poate o să putem să percepem imaginea de ansamblu. Să găsim povestea finită. Cercul complet.
Recent Comments