Echipa de proiect, formată din Ştefana  Maria Filip, Alexandra  Croitoru, Silviu Viţel şi Gabriel Hartobanu, prin coordonarea d-nei profesor Maria Rados şi a Cercului de Istorie “Privire în trecut”, pus în practică un proiect singular în felul sau în şcoală noastră, care s-a bucurat de un feed-back foarte frumos, atât din partea vizitatorilor expoziţiei, cât şi a organizatorilor, ca experienţă.

Fără nici cea mai mică intenţie de a aduce elemente cliseice în discuţie, pot spune cu mâna pe inimă că expoziţia “Muzeul comunismului” a fost, fără îndoială, o activitate deosebită. Presărat cu mici obstacole pe care, slavă Domnului, le-am gestionat cu măiestrie, drumul până la momentul de final, când priveam cu toţii la ce am reuşit să strângem şi să aranjăm, obosiţi şi încântaţi, a fost o aventură, în sensul pozitiv şi plin de mulţumire al cuvântului.

Mica mare poveste a început joi, când am făcut rost de sală şi am fost uimiţi şi noi de cât de mult obiecte am reuşit să adunăm. Ţin să precizez că la donaţii a contribuit toată şcoala, obiectele aduse de elevi fiind cu atât mai valoroase cu cât acestea aveau şi încărcătură afectivă.

Exponatele au fost separate în cinci secţiuni: cotidian, mediu şcolar, fotografii de epoca, literatură şi publicaţii,  acte, distincţii şi monezi. Secţiunea cu obiecte din cotidian cuprindea aparatură electronică sau fotografică veche, uniforme, tablouri, precum şi faimosul peşte de sticlă de pus pe televizor. În secţiunea cu cărţi  şi reviste figurau almanahuri, reviste, manuale, literatură – în mare majoritate acestea erau afectat serios de aparatul propagandistic. Secţiunea cu obiecte şcolare avea, în primul rând, o multitudine de referiri la activitatea de pionier. De asemenea, apar carnete de elev, numere matricole, şnururi şi o multe diplome. Partea cu acte şi monezi s-a bucurat de o mare popularitate, elementul de top fiind un dosar al securităţii, care a fost studiat cu interes de toţi adulţii care s-au plimbat pe acolo şi care ştiau cu adevărat ce înseamnă aşa ceva. Fotografiile de epocă arătau faimoasele cadre cu clase întregi de elevi, aranjaţi frumos la uniformă, după înălţime, cu fetiţe cu cozi laterale şi băieţi tunşi scurt şi cu cămăşuţe cu gulere ţepene. Apăreau şi poze din armată, trimise acasă de cei înmatriculaţi în stagiul militar obligatoriu la acea vreme.

Multă încântare au generat şi monezile şi bancnotele. O doamnă profesor care le-a văzut a exclamat cu emoţie, în cel mai drăgălaş mod posibil: “A, 10 lei! Cu bancnotă asta intrai la discotecă, îţi luai o cafea şi-ţi mai rămânea şi de un covrig ”. Asta, cred eu, a fost cea mai frumoasă parte din toată activitatea  în sine. Privirile de pe feţele celor care au trăit acele vremuri. Noi n-am reuşit să empatizam cu expoziţia decât în momentul în care am început să auzim poveşti din cele mai ghiduşe din tinereţe,  relatări despre pierderea numărului matricol sau a filtrului la uniforme la intrarea în şcoli. Felul în care povesteau cu ardoare oamenii care erau de vârstă noastră la acele timpuri, în ale căror priviri s-a luminat ceva la vederea obiectelor, ne-a făcut să ne dăm seama că am făcut un lucru minunat prin această expoziţie.

Cel mai ilustrativ moment în acest sens a fost finalul, când pur şi simplu nimeni nu voia să strângă nimic. Reacţiile tuturor au fost nepreţuite şi am avut o reală satisfacţie atunci când am văzut că am reuşit din nou să facem ceva frumos şi palpabil prin forţe proprii.

Vizitarea acestuia a fost, cred eu, una dintre cele mai frumoase activităţi pe care le-am întreprins până acum, ca cerc. De alftel, nu era nimic impresionant prin dimensiune sau noutate – nici noi nu eram prea mulţi, muzeul nu e nici el foarte mare, situat destul de aproape de locuri pe care le vedem în fiecare zi în drum spre şcoală… Dar a fost ceva în acea zi, când primăvara a vrut să demostreze că e primăvară, ce a dat o lumină specială întâlnirii noastre.

Muzeul a fost redeschis relativ recent, iar schimbarile au adus un suflu nou expoziţiei, făcând totul mai atractiv, mai interactiv, dar fără să îndepărteze, totuşi, senzaţia aceea de rustic, de rural, fără să contamineze farmecul caracteristic al ceramicii de Cucuteni… Am fost primiţi cu căldură, zămbetele gazdelor împrăştiau ceva ce parcă inspira încredere. Exponatele era bine prezentate, ghidul si-a spus frumos povestea,  totul într-un decor care mie îmi amintea de vizita la Bojdeuca lui Creangă cu doamna învăţătoare (nu vreau să fiu înţeleasă greşit,dar ce e mai frumos decât clasele primare?).

De asemenea, a fost prima dată când revista noastra a fost văzută de persoane cu o mai înaltă pregătire, “am scos-o în lume”, practic, cu această ocazie. În acel moment, nu am putut oferi spre apreciere decât primul număr, “De ce?”, care a primit aprecieri pozitive.

Aşadar, activitatea de la Muzeul Universităţii A.I. Cuza a fost încununată de succes şi nu putem decât să sperăm ca în curând să organizăm şi alte deplasări cel puţin la fel de promitătoare.

Astfel, două zile mai târziu, sub coordonarea doamnei profesoare, ne-am  mobilizat și am pornit la Muzeul Comunității Evreilor din Iași, pentru a pătrunde în universul valorilor și tradițiilor evreiești, urmând a face o scurtă oprire și la Sinagogă. Ajunși la destinație, am aflat că Muzeul a fost înființat în anul 1986, el funcționând în anii precedenți la etajul Sinagogii Mari din Iași. Muzeul a fost relocat ulterior, în urma intrării în șantier a Sinagogii. În ciuda dimensiunilor reduse ale muzeului, am putut să observ că explicațiile doamnei Marta Eșeanu au atras atenția celor din grupul nostru, mai ales atunci când povestea despre actele de cruzime săvârșite asupra evreilor din Iași în vara anului 1941.

La sfârșitul acestei vizite, doamna Marta Eșeanu, ghid al Muzeul Comunității Evreiești, ne-a acordat un scurt interviu.

Reporter PT: Stimată doamnă Marta Eșeanu, aș dori să vă întreb de cât timp aveți această responsabilitate a prezentării expoziției?

Dna Marta Eșeanu: Eu am această responsabilitate de puțin timp, de aproximativ doi ani. Întrucât acest Muzeu a fost înființat de către domnul Silviu Sanie și de soția acestuia, care era muzeograf în cadrul Muzeului de Istorie al Moldovei, după ce doamna a decedat, soțul dumneaei nu mai locuiește în România și astfel mi-a revenit sarcina de a mă ocupa de această funcție.

Reporter PT: Am fi interesați să aflăm cine sunt cei care calcă pragul acestui Muzeu al Comunității Evreiești.

Dna Marta Eșeanu: În general, Muzeul este vizitat de o serie de “foști” ieșeni, care continuă să revină pe aceste meleaguri și vor să își regăsească rădăcinile. De asemenea, este vizitat de turiști, studenți care beneficiază de anumite cursuri de pregătire și de elevi, ca și voi, aduși de profesori inimoși, care vor să le ofere șansa de a cunoaște istoria și trecutul orașului Iași.

Reporter PT:  Cum apreciați interesul tinerilor ieșeni pentru valorile și tradițiile evreiești?

Dna Marta Eșeanu: În ceea ce privește interesul tineretului pentru acest Muzeu, nu îmi pot da seama cât este de mare, pentru că nu vin foarte multe grupuri, dar cred că în primul rând contează inițiativa cadrelor didactice de a-i îndruma pe elevi spre a vizita și a cunoaște această istorie.

Reporter PT: V-ați dori ca vizitatorii să vină în număr mai mare?

Dna Marta Eșeanu: Sigur că ar trebui ca vizitatorii să fie cât mai mulți și în special din generația tânără, pentru că aici există un trecut care merită cunoscut și un trecut care, devine din ce în ce mai mult, istorie.

Reporter PT: Ce părere aveți despre faptul că în curând îl vom avea printre noi pe stimatul domn Leizer Finkelstein, care va veni în mijlocul nostru pentru a le împărtăși elevilor Liceului Teoretic de Informatică “Grigore Moisil” Iași, acele momente din vara lui 1941?

Dna Marta Eșeanu: Cu siguranță va fi o zi foarte instructivă și o oră adevărată de istorie, pentru că mărturisirile supraviețuitorilor sunt un izvor important al istoriei și al memoriei acelor vremuri.

Reporter PT:  Vă mulțumim pentru disponibilitate și timpul acordat!

Realizat de: Murăraşu Ştefana