Poate ca nu sunt persoana  potrivită care sa ofere o părere obiectivă despre felul în care au mers lucrurile, perspectiva mea nefiind nicicum una obiectivă, pentru ca am fost implicată şi în organizare şi am fost şi pe scena, dar… eu sunt convinsă ca totul a mers bine. Cred că micile lipsuri au fost trecute cu vederea şi că emoţiile au scuzat detaliile care poate au deranjat pe ici, pe colo.

Pe de altă parte, mărturisesc că în momentele acelea mi-am dat seama că sunt norocoasă. Sunt mândră să fac parte din Privire în trecut, dintr-un colectiv de oameni serioşi, ambiţioşi, de oameni creativi, de oameni frumoşi, oameni care au contribuit prin influenţa personală la crearea unui grup pestriţ şi multilateral, dar care a reuşit să funcţioneze de minune. Îmi permit sa vorbesc in numele întregului colectiv  pentru a-i mulţumi doamnei Rados pentru coordonare şi pentru ca ne-a adus aici, la finalul primei etape de Privire în trecut.

De asemenea, mulţumesc şi tuturor celor care au fost alături de noi în amfiteatru, atât elevilor, cât şi cadrelor didactice. Sperăm că ne-am ridicat la nivelul asteptărilor, că am reuşit să vă captăm atenţia şi interesul şi vă rugăm să rămâneţi în continuare alături de noi, să ne oferiţi feedback şi să ne ajutaţi să învătăm în continuare şi… să creştem.  

Vizitarea acestuia a fost, cred eu, una dintre cele mai frumoase activităţi pe care le-am întreprins până acum, ca cerc. De alftel, nu era nimic impresionant prin dimensiune sau noutate – nici noi nu eram prea mulţi, muzeul nu e nici el foarte mare, situat destul de aproape de locuri pe care le vedem în fiecare zi în drum spre şcoală… Dar a fost ceva în acea zi, când primăvara a vrut să demostreze că e primăvară, ce a dat o lumină specială întâlnirii noastre.

Muzeul a fost redeschis relativ recent, iar schimbarile au adus un suflu nou expoziţiei, făcând totul mai atractiv, mai interactiv, dar fără să îndepărteze, totuşi, senzaţia aceea de rustic, de rural, fără să contamineze farmecul caracteristic al ceramicii de Cucuteni… Am fost primiţi cu căldură, zămbetele gazdelor împrăştiau ceva ce parcă inspira încredere. Exponatele era bine prezentate, ghidul si-a spus frumos povestea,  totul într-un decor care mie îmi amintea de vizita la Bojdeuca lui Creangă cu doamna învăţătoare (nu vreau să fiu înţeleasă greşit,dar ce e mai frumos decât clasele primare?).

De asemenea, a fost prima dată când revista noastra a fost văzută de persoane cu o mai înaltă pregătire, “am scos-o în lume”, practic, cu această ocazie. În acel moment, nu am putut oferi spre apreciere decât primul număr, “De ce?”, care a primit aprecieri pozitive.

Aşadar, activitatea de la Muzeul Universităţii A.I. Cuza a fost încununată de succes şi nu putem decât să sperăm ca în curând să organizăm şi alte deplasări cel puţin la fel de promitătoare.

Este o persoană demnă de toată considerația, care a reușit să stârnească în sufletele noastre o emoție profundă. Este o persoană demnă de toată considerația, care a reușit să stârnească în sufletele noastre o emoție profundă. Nu pot descrie privirea blândă a acestui domn ce “și-a pus toată credința în noi, că nu vom lua în derâdere mesajul său, că vom transmite mai departe că a fi Om înseamnă să iubești, nu să urăști, dincolo de orice diferență de opinie, de rasă, religie, sex”, după cum ne spunea doamna profesoară Maria Rados, coordonatoare a acestei activități, dar și a Cercului nostru de Istorie. Este impresionant modul în care a reușit să capteze atenția a mai bine de 40 de elevi și profesori și cum, prin intensitatea trăirilor sale, a vărsat sincere lacrimi la amintirea chipului neputincios al mamei sale care, plină de durere, privea cum copiii săi îi sunt îndepărtați. Ce poate fi mai rău decât să fii luat de lângă familie și să nu știi exact ce se întâmplă, așa cum  Dl. Finkelstein a fost escortat în plină zi de jandarmi și polițiști la Chestura de Poliție din Iași, fiind tratat cu brutalitate, umilit, astfel încât până și în ziua de astăzi, dumnealui își pune intrebarea: “De ce?”. De ce a trebuit să asiste la această crimă, să vadă primii morți încă de la o vârstă fragedă și cum șiroaie de sânge curgeau de-a lungul străzilor.

În fiecare an, Dl. Finkelstein este prezent la ceremoniile de comemorare a victimelor, la cele trei memoriale ridicate lângă gropile comune din Iași, pentru a rosti rugăciuni în amintirea celor morți, pentru care, chiar el, alături de alte persoane, a fost nevoit să le sape locul de veci. Trăiește, după cum ne mărturisea, o mare dramă de vreme ce nici azi nu știe dacă printre ei se află și fratele său, pierdut în timpul transportării cu ”trenurile morții” spre Podul Iloaiei, motiv pentru care, continuă să pună în fiecare an câte o floare la mormântul lor.

Realizat de: Murăraşu Ştefana