Echipa de proiect, formată din Ştefana  Maria Filip, Alexandra  Croitoru, Silviu Viţel şi Gabriel Hartobanu, prin coordonarea d-nei profesor Maria Rados şi a Cercului de Istorie “Privire în trecut”, pus în practică un proiect singular în felul sau în şcoală noastră, care s-a bucurat de un feed-back foarte frumos, atât din partea vizitatorilor expoziţiei, cât şi a organizatorilor, ca experienţă.

Fără nici cea mai mică intenţie de a aduce elemente cliseice în discuţie, pot spune cu mâna pe inimă că expoziţia “Muzeul comunismului” a fost, fără îndoială, o activitate deosebită. Presărat cu mici obstacole pe care, slavă Domnului, le-am gestionat cu măiestrie, drumul până la momentul de final, când priveam cu toţii la ce am reuşit să strângem şi să aranjăm, obosiţi şi încântaţi, a fost o aventură, în sensul pozitiv şi plin de mulţumire al cuvântului.

Mica mare poveste a început joi, când am făcut rost de sală şi am fost uimiţi şi noi de cât de mult obiecte am reuşit să adunăm. Ţin să precizez că la donaţii a contribuit toată şcoala, obiectele aduse de elevi fiind cu atât mai valoroase cu cât acestea aveau şi încărcătură afectivă.

Exponatele au fost separate în cinci secţiuni: cotidian, mediu şcolar, fotografii de epoca, literatură şi publicaţii,  acte, distincţii şi monezi. Secţiunea cu obiecte din cotidian cuprindea aparatură electronică sau fotografică veche, uniforme, tablouri, precum şi faimosul peşte de sticlă de pus pe televizor. În secţiunea cu cărţi  şi reviste figurau almanahuri, reviste, manuale, literatură – în mare majoritate acestea erau afectat serios de aparatul propagandistic. Secţiunea cu obiecte şcolare avea, în primul rând, o multitudine de referiri la activitatea de pionier. De asemenea, apar carnete de elev, numere matricole, şnururi şi o multe diplome. Partea cu acte şi monezi s-a bucurat de o mare popularitate, elementul de top fiind un dosar al securităţii, care a fost studiat cu interes de toţi adulţii care s-au plimbat pe acolo şi care ştiau cu adevărat ce înseamnă aşa ceva. Fotografiile de epocă arătau faimoasele cadre cu clase întregi de elevi, aranjaţi frumos la uniformă, după înălţime, cu fetiţe cu cozi laterale şi băieţi tunşi scurt şi cu cămăşuţe cu gulere ţepene. Apăreau şi poze din armată, trimise acasă de cei înmatriculaţi în stagiul militar obligatoriu la acea vreme.

Multă încântare au generat şi monezile şi bancnotele. O doamnă profesor care le-a văzut a exclamat cu emoţie, în cel mai drăgălaş mod posibil: “A, 10 lei! Cu bancnotă asta intrai la discotecă, îţi luai o cafea şi-ţi mai rămânea şi de un covrig ”. Asta, cred eu, a fost cea mai frumoasă parte din toată activitatea  în sine. Privirile de pe feţele celor care au trăit acele vremuri. Noi n-am reuşit să empatizam cu expoziţia decât în momentul în care am început să auzim poveşti din cele mai ghiduşe din tinereţe,  relatări despre pierderea numărului matricol sau a filtrului la uniforme la intrarea în şcoli. Felul în care povesteau cu ardoare oamenii care erau de vârstă noastră la acele timpuri, în ale căror priviri s-a luminat ceva la vederea obiectelor, ne-a făcut să ne dăm seama că am făcut un lucru minunat prin această expoziţie.

Cel mai ilustrativ moment în acest sens a fost finalul, când pur şi simplu nimeni nu voia să strângă nimic. Reacţiile tuturor au fost nepreţuite şi am avut o reală satisfacţie atunci când am văzut că am reuşit din nou să facem ceva frumos şi palpabil prin forţe proprii.

Cu ce drept putem noi să vorbim despre comunism? Ce ştim noi de fapt despre acea perioadă, dat fiind faptul că nu am fost implicaţi, că nu am trăit şi văzut nimic din ce s-a întâmplat atunci? Răspunsurile la aceste întrebări nu ne aparţin nici ele. E adevărat, nu am fost acolo atunci. N-o să fim acolo niciodată, iar cât o să înţelegem despre România comunistă o să fie mereu limitat şi influenţat de perspectiva celor care ne povestesc.

Ce-i drept, ştim totuşi câte ceva cu toţii. Bunicii, părinţii, pensionarii din parc, vecinii de scară, toţi sunt manifestările vii ale comunismului, în conştiinţa lor se află înrădăcinate amintiri şi porniri dobândite atunci. Personal, mi s-a părut că marturiile lor intră in douăcategorii, una la fel de legitimată ca cealaltă, privind prin prisma experienţei lor.

În prima categorie intră cei care spun că era mai bine pe atunci. Că revoluţia a fost cea mai mare prostie şi că regimul comunist funcţiona, ca toţi erau utili şi fericiţi şi că lucrurile mergeau mai bine. Şi probabil au dreptate. Au dreptate în sensul că, pentru ei, chiar aşa a fost. Erau tineri pe atunci, să se integreze mersului lucrurilor era singura lor opţiune, iar viitorul şi prezentul lor era construit pe schiţa socialistă. Toată lumea avea locuri de muncă, toata lumea avea locuinţă, toata lumea servea la ceva şi funcţiona ca o celulă a organismului unitar. Asta se voia de la ei şi asta puteau ei să ofere. Probabil acum ei sunt îndreptăţiţi să fie de neconvins în legătură cu aspectele negative ale acelei vremi. În categoria asta intră in mare parte bătrânii, prin ale căror testimonii mi-au dat de înţeles că ei nu au reuşit să vadă nimic bun în schimbarea din ’89.

În a doua categorie intră mărturiile celor care au fost parte a schimbării. A celor revoltaţi, a persoanelor care au simţit că nu e bine, că se poate şi altfel, că lucrurile nu funcţionează de fapt si că toata prosperitatea şi simţul utilităţii caracteristic vremurilor era doar o mare iluzie. Ilustrativă este povestea unei cunoştiinţe, care spune că, în acele zile, furtul era o necesitate. Furai de la locul de muncă ca să trăieşti. Dacă lucrai la fabrica de ulei, furai ulei si faceai troc cu un alt cetăţean care fura de la măcelarie. Sau la fabrica de zahăr, de unde produsele plecau  pentru a fi schimbate pe făina. Nimeni nu o făcea atunci pentru a aduna bani, pentru ca chiar nu banii erau problema. Problema era că nu aveai pe ce să îi dai, alimentele iţi veneau doar după o normă strictă, magazinele erau goale sau nu vindeau ce şi cât îţi era necesar  ţie, aşa că îţi rămâneau puţine opţiuni pentru a-i asigura  familiei tale subzistenţa.

Anii mulţi au scris deprinderile acestea în fondul nostru psihic. Acum, se fură din obişnuinţă, “ca să fie acolo”. Perioada lungă de limitări şi necesitatea de “a te descurca” au făcut din noi ceea ce suntem astăzi, persoane relativ egoiste, cu porniri avare, cu o nevoie moştenita de a compensa prin opulenţă sărăcia parvenită genetic. Şi nu e singurul aspect. Informatorii, poliţia politică, frica permanenta de a fi ascultat şi dat în gât au generat bârfa asta compulsivă de acum, şuşotitul pe care încă îl facem pe ascuns, deşi acum nu mai ascultă nimeni pe nimeni.

Ceea ce e clar în direcţia asta e faptul că, datorită comunismului, am fost rupţi de Occident pentru aproape jumătate de secol. Ori asta e enorm. E un decalaj care, pentru a fi recuperat, a avut nevoie de o cu totul altă tipologie de oameni la conducere si de o schimbare radicăla de mentalitate în rândul populaţiei. Dar asta nu s-a întamplat, din pacate. Într-adevăr, încercam, ne zbatem, ne dăm duhul ca să ne ridicăm din starea asta, doar ca nu avem de ce, nu găsim motivaţie să schimbăm ceva în bine şi  să investim în comunitate. Avem repulsie faţă  de ideea asta de apartenenţă, iar progresul ni se pare ceva deplasat. Am ramas cu un zambet ironic pe bune si cu o anumita reluctanţă faţă de oricine vine cu oferte prea bune. Asta a făcut, până la urmă, comunismul din noi. Un popor de refractari.